sâmbătă, 28 decembrie 2013
luni, 9 decembrie 2013
Utopie nefinalizată din cauza lipsei de motivaţie sau a televizorului
Ora 19:37.
Domnul X de la etajul trei se uită la maratonul de teleshopping de pe canalul
1, notându-şi numere de telefon în carneţelul pe care îl ţine în mâna stângă.
Ora 19:37. Familia Y de la etajul nouă se
uită la televizor. Părinţii şi cele două copile se uită la concursul de talente
de pe canalul 2. Cei doi Y stau pe canapea, în timp ce fetele stau întinse pe
jos.
Ora 19:37. Domnişoara Z de la etajul cinci se
uită la emisiunea culinară de pe canalul 5 împreună cu cele trei pisici ale
sale: Rufus, Subliminalius şi Ezra.
Ora 19:38.
Ora 19:39. Domnul X de la etajul trei se
ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre balcon. Deschide uşa fără să clipească
şi ia toporul cu mâner roşu decolorat, revenind în sufragerie unde începe a lovi
frenetic cutia vorbitoare.
Ora 19:39.
Domnul şi doamna Y de la etajul nouă apucă televizorul de câte o parte
şi îl aruncă pe geam în aplauzele celor două fetiţe. Toată familia priveşte
zâmbind sardonic cum televizorul lor se face bucăţele atingând pământul.
Ora 19:39. Domnişoara Z de la etajul cinci se
duce la dulapul sanitar din baie şi ia sticluţa de spirt pe care o toarnă pe
televizor, ia bricheta care stă lângă pachetul incomplet de ţigări din sertarul
noptierei şi incendiază aparatul pentru care a economisit bani timp de şapte
luni. Flăcările înghit vorace cutia în continuă deformare, iar Domnişoara Z iese
alergând pe scări şi rânjind cât o ţin obrajii. Ajunge afară unde zac peste tot
televizoare stricate, aruncate de la etajele superioare, oameni care le calcă
în picioare, grupuri care sparg vitrinele magazinelor de electrocasnice şi
lovesc cu bâte toate aparatele care emit imagini.
Totul semăna cu un
ritual grotesc. Încă se speră.
luni, 2 decembrie 2013
Undeva e nimic
Iarna. Un El stând pe scările din faţa unui bloc, cu palton verzui şi capul descoperi. Ea, venind din partea
stângă, îmbrăcată într-o capă gri şi eşarfă colorată legată în păr, având o
umbrela roşie în mână. Se aşează lângă El.
Ea: - De ce?
El: - Poftim?
Ea: - De ce?
El: - Nu ştiu.
Ea: - E târziu.
El: - Cum crezi că arată Dumnezeu?
Ea: - "Dumnezeu e mort". Acum tu eşti dumnezeul tău personal.
El: - Cum crezi că arată Dumnezeu?
Ea: - "Dumnezeu e mort". Acum tu eşti dumnezeul tău personal.
El: - Cum crezi că arată Dumnezeu?
Ea: - Nu cred în nimic.
Ea: - E tarziu.
El: - Găseşti?
Ea: - Lumea-i plină de oameni ca tine.
El: - Mă gândesc uneori, în clipele când nu fac nimic, mă gândesc că în ultima mea zi de viaţă aş ucide pentru acele câteva minute în plus pe care le irosesc acum.
Ea: - Nu poţi să ştii.
El: - Sunt sigur.
Ea: - Ai dreptate.
El: - Eşti sigură că aşa e.
Ea: - Nu sunt sigură de nimic.
El: - E târziu.
Ea: - Nu cred. Aştepţi ceva?
El: - Nu am aşteptări.
El: - E târziu.
Ea: - E doar 8:55.
El: - E prea târziu.
Ea: - Prea târziu pentru ce?
El: - Pentru tine. Peste câteva clipe nu vei mai exista. Tu eşti atâta timp cât sunt.
Ea: - Nu mai cred în nimic.
Ea: - Crezi că mai vine acum?
El: - Merită să o aştept.
Ea: - Deci e o “ea”.
El: - Posibil.
Ea: - Posibil să nu fie.
El: - Posibil să fie nimic. Cum crezi că arată?
Ea: - Nu mai sunt sigură de nimic.
El: - E mult prea târziu.
Ea: - Niciodată.
El: - Niciodată ce?
Ea: - Niciodată n-o să se termine iarna asta.
El: - S-a şi terminat. În câteva ore va fi din nou vară, apoi va veni primăvara, şi după ora 5 toamna te va sugruma cu o frunză de nuc.
Ea: - Probabil.
El: - Eu nu mai aştept.
Ea: - Eu nu mai am aşteptări.
El: - Plec.
Ea: - Mai stau un pic.El se îndepărtează, Ea intră în scara de bloc lăsând din mână umbrela roşie, închide uşa în timp ce-şi dă eşarfa colorată jos din păr şi urcă scările înlăturându-şi pe rând capa gri, tricoul gri, ciorapii gri... El se uită pentru ultima dată înapoi, iar în locul în care a stat acum câteva momente a mai rămas doar o umbrelă roşie care aminteşte că acolo a fost nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)